© 2005-2026 BISERICI.org
© 2005-2026 BISERICI.org
Timp stanga: 0.03s...
PORUNCA A V-A - Scandalul[2005-12-11]PORUNCA A V-ASă nu ucizi. Scandalul Pe lângă viaţa trupului, viaţa biologică, omul posedă cealaltă viaţă, viaţa sufletului, viaţa spirituală, care constă în harul sfinţilor, în prietenia cu Dumnezeu. Porunca a cincea: "Să nu ucizi!" se referă nu numai la viaţa biologică, dar şi la viaţa sufletului. Păcatul prin care i se ucide altuia viaţa sufletului e păcatul scandalului. E şi aceasta o crimă. Şi cum viaţa sufletului e infinit mai preţioasă decât viaţa trupului, e vorba de o crimă mult mai gravă decât distrugerea unei vieţi biologice. Scandal - scandalum - etimologic înseamnă piatră de poticneală. Definiţia Sfântului Toma de Aquino e cea mai bună: "Scandalul este un cuvânt, o faptă, o omisiune care este pentru alţii ocazie de ruină sufletească". Noul Catehism al Bisericii Catolice, în cadrul poruncii a cincea, nu putea să nu trateze şi despre această formă de crimă, care este scandalul. Din cuvintele Catehismului se desprind limpede trei lucruri. Mai întâi, scandalul, fiind vorba de o moarte sufletească, este o adevărată crimă. "Scandalul este atitudinea sau comportamentul care îl determină pe altul să săvârşească răul. Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său... îl poate duce pe fratele său la moartea spirituală. Scandalul constituie o greşeală gravă dacă cel care îl provoacă... îl duce deliberat pe altul la o greşeală gravă" (nr. 2284). Despre gravitatea acestui păcat vorbeşte însuşi Cristos şi nu cred că există în Evanghelie cuvinte mai severe decât cele care se referă la scandal. Punând un copilaş în mijlocul ucenicilor, Isus le spune: "Pentru oricine va scandaliza (va face să păcătuiască) pe unul din aceşti micuţi, care cred în mine, ar fi mai bine să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai lumii, din cauza scandalurilor! Nu se poate să nu vină scandaluri, dar vai omului prin care vine scandalul!" (Mt 18, 6-7). Cuvântul ebraic folosit de Isus, care s-a tradus cu "vai", în româneşte nu spune nimic, sau aproape nimic. În ebraică exprimă ceva mult mai ameninţător. Mai bine tradus ar fi fost aşa: Blestemată să fie lumea din cauza scandalurilor, blestemat să fie omul prin care vine scandalul! Aţi reţinut expresia folosită de Catehism: "Cel care scandalizează se face ispititorul aproapelui său". Este o aluzie transparentă la reproşul şocant pe care Isus i l-a făcut lui Petru: "Pleacă de la mine, Satano! Tu eşti un scandal (o piatră de poticnire) pentru mine!" (Mt 16, 23). Lucrurile sunt clare: cine dă scandal, cine este prilej de păcat pentru altul, face munca, meseria Satanei. Căci meseria Satanei aceasta este: să-i smulgă lui Dumnezeu sufletele şi să le împingă la păcat, la pierzarea veşnică. Dintre toţi scriitorii Bisericii, Sfântul Bernard prezintă cel mai bine enormitatea şi monstruozitatea acestui păcat. El arată că cei care dau scandal sunt mult mai periculoşi decât prigonitorii Bisericii, ei de fapt, sunt cei mai mari prigonitori ai Bisericii. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a umilit pe sine, s-a făcut om asemenea nouă, a murit răstignit pe cruce. Cel care dă scandal zădărniceşte toată lucrarea de mântuire înfăptuită de Cristos, dă în mâinile şi în stăpânirea Satanei suflete pentru care Cristos şi-a vărsat sângele. Călăii care l-au ucis pe Cristos au fost instrumente involuntare care au colaborat la planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Cel care prin scandal îi împinge pe alţii la păcat dă peste cap planul de mântuire al lui Dumnezeu. Şi în acest caz, se întreabă Sfântul Bernard: "Si Christus proprium sanquinem fudit in redemptionem animarum, nonne tibi videtur gravius peccare, qui avertit ab eo animas quas redemit, quam qui sanquinem Christi fudit?". (Dacă Cristos şi-a vărsat propriul sânge pentru mântuirea sufletelor, oare nu ţi se pare că păcătuieşte mai grav cel care îndepărtează de la el sufletele pe care le-a mântuit, decât cei care au vărsat sângele lui Cristos?). În al doilea rând, Catehismul atrage atenţia asupra gravităţii deosebite pe care o are scandalul atunci când îl dau cei care deţin o anumită autoritate sau o anumită funcţie: "Scandalul dobândeşte o gravitate deosebită datorită autorităţii celor care îl cauzează... Scandalul este grav atunci când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii. Isus le reproşează acest păcat cărturarilor şi fariseilor: îi compară cu nişte lupi deghizaţi în miei" (nr. 2285). În continuare, Catehismul îi aminteşte expres pe profesorii care dau scandal elevilor. E normal ca gravitatea scandalului să fie mai mare când e dat de cei care deţin o funcţie sau o autoritate. Dacă un beţiv la un moment dat, în cârciumă, scoate pantoful şi loveşte cu el în masă, faptul trece neobservat. Dar când preşedintele Hruşciov la Conferinţa O.N.U. a scos pantoful din picior şi a început să bată în tribună, faptul a provocat un scandal monstru: căci Hruşciov atunci reprezenta, întruchipa, un stat, un popor. Dacă un muncitor pe şantier înjură sau vorbeşte murdar, lucrul acesta nu impresionează pe nimeni; dar când un seminarist sau un preot înjură sau vorbeşte murdar, e grav. Chiar dacă pe buzele altora aceste lucruri pot fi păcate uşoare, pe buzele seminaristului sau ale preotului ele devin grave. Fără îndoială că gravitatea supremă păcatul scandalului o cunoaşte la preoţi. Veţi zice: nu suntem preoţi, nu ne interesează. Ba vă interesează. Preoţii decăzuţi, beţivi, destrăbălaţi, hoţi, vânzători de fraţi, deci care dau scandal, provin întotdeauna din seminarişti fără conştiinţă, fără morală, care intră în preoţie în mod necinstit, pe uşa din dos. E deosebit de grav scandalul dat oamenilor de către preoţi, căci ei sunt lumina lumii şi sarea pământului şi fără lumină, fără sare, fără conservant, lumea zace în întuneric şi se corupe. "Causa ruinae populi sunt sacerdotos mali", scrie Sfântul Grigore cel Mare. (Cauza prăbuşirii poporului sunt preoţii răi). "Când voi vedeţi un copac că se veştejeşte şi că frunzele se îngălbenesc, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, voi vă daţi seama că acel copac are o boală la rădăcini; la fel, când veţi vedea un popor dezordonat, vă veţi da seama, fără îndoială, că preoţii care îl cârmuiesc sunt corupţi". Sacerdos alter Christus: preotul îl întruchipează, îl personifică pe Cristos, el trebuie să arate lumii chipul lui Cristos. Or, un preot care dă scandal, ce chip al lui Cristos prezintă lumii? Un Cristos beţiv? Un Cristos cu ţigările cele mai scumpe în gură? Un Cristos care îşi trădează fraţii şi vinde Biserica? Un preot scandalos îşi trădează misiunea sa care este aceea de a salva şi nu de a pierde sufletele. Într-un cimitir din Franţa, pe mormântul unui medic se află această inscripţie curioasă: "Ci gît par qui tant d"autres gisent" (Aici zace unul care i-a făcut pe foarte mulţi să zacă, adică aici zace unul care, în loc să salveze vieţi omeneşti, a ucis). Ce s-ar putea scrie pe mormântul celor chemaţi să salveze sufletele care, în loc să le salveze, prin viaţa lor scandaloasă, le împinge la osândă? Dacă scandalul unui laic intră în mormânt odată cu el, scandalul clerului supravieţuieşte după multe generaţii. Găseşti parohii unde după multe generaţii lumea spune: a fost odată la noi un preot care era aşa şi aşa. Scandalul se transmite verbal din generaţie în generaţie. "Cercetând istoria veche, scrie Sfântul Ieronim, (şi, când scria el, istoria Bisericii nu avea mai mult de patru sute de ani) am găsit că cei care au sfâşiat Biserica şi au împins popoarele la rătăcire nu au fost alţii decât cei care au fost orânduiţi de Dumnezeu ca preoţi". Şi ce a constatat el, s-a petrecut în continuare în Biserică. Toţi făuritorii de erezii şi de schisme au fost preoţi, călugări, episcopi, patriarhi: Arius, Macedoniu, Nestoriu, Foţie, Pelagiu, Eutiches, Luther, Zwingli, Calvin. Iar urmările scandalului lor, ereziile, dezbinările, sub o formă sau alta, continuă şi azi şi vor continua până la sfârşitul lumii, când, spune Mântuitorul: "Fiul omului va trimite pe îngerii săi şi ei vor smulge din Împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc fărădelegea" (Mt 13, 41). În sfârşit, spune Catehismul, cel care se face vinovat de scandal este răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect şi, ca atare, este obligat să-l repare, să-l îndrepte (cf. nr. 2287). Cum? E foarte greu. De unde vorba lui Isus cu piatra de moară legată de gât. Pocăinţa este singurul remediu. Aşa cum a înţeles-o Sfânta Pelagia, cunoscută de toată lumea pentru viaţa sa destrăbălată. Într-o seară intră la ea un tânăr cu gânduri păcătoase. Cum trece pragul casei, tânărul cade dintr-odată mort. Consternată, Pelagia se converteşte, face o spovadă generală, taie o mână a mortului şi fuge cu ea în pustiu. Îşi face o celulă, atârnă mâna şi, ori de câte ori o priveşte, îşi bate pieptul şi cere iertare lui Dumnezeu, zicând: "Pelagia un suflet arde în iad din cauza ta". Nu numai păcatul, dar şi ceea ce în sine nu e păcat trebuie, pe cât posibil, să evităm dacă pentru alţii e ocazie de păcat. Câtă delicateţe la apostolul Pavel: "Să mănânci carne jertfită idolilor, le scrie Corintenilor, nu-i nici un păcat, fiindcă, la urma urmei, idolii nu sunt nimic. Dar dacă un frate al meu pentru care a murit Cristos cade în păcat, se scandalizează, din cauza slăbiciunii lui, văzându-mă pe mine că mănânc carne închinată idolilor, în veci nu pun carne în gură" (Cf 1 Cor 8). Îndemnul adresat Corintenilor e pentru toată lumea: "Să nu daţi scandal nimănui; nici Iudeilor, nici Grecilor, nici Bisericii lui Dumnezeu. După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască" (1 Cor 10, 32-33). © 1999 Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti Sursa: www.MMB.ro Contor Accesări: 1321, Ultimul acces: 2026-10-05 22:43:15
|
Timp total: 0.03s...
[1]:1
